Acest stil de lucru, în care șefii aveau prioritate în fața jucătorilor, avea să afecteze grav, în cele din urmă, performanțele României la prima Cupă Mondială din istorie. Pentru că un sfert dintre membrii delegației erau oficiali, au fost lăsați acasă fotbaliști foarte valoroși.
În prima partidă, disputată la Montevideo, pe „Estadio Pocitos”, și câștigată în 14 iulie 1930 de tricolori, 3-1 cu Peru, jocul foarte dur al adversarilor a dus la accidentările grave ale fundașului Steiner (dublă fractură) și atacantului Stanciu (deplasare de rotulă). Dintre cei 15 jucători, doi erau portari, iar doi deveniseră indisponibili, astfel că partida decisivă pentru calificare, disputată pe 21 iulie, cu Uruguay, pe celebrul „Centenario”, a fost abordată de România cu o echipă improvizată, care a și pierdut, de altfel, la scor: 0-4.
Așa cum aveau să recunoască ulterior atât Rudolf Wetzer, cât și portarul Jean Lăpușneanu, Uruguay era superioară valoric. Dar felul în care a fost alcătuită delegația tricolorilor le-a diminuat și mai mult fotbaliștilor români capacitatea de a riposta pe măsură.
În loc de concluzie, un ultim fragment din jurnalul lui Wetzer, scris în ajunul usturătoarei înfrângeri cu Uruguay: „Mă întreb cu cine o să jucăm? O să joace, să zicem, Czako pe fund. O să-l băgăm pe Robe la mijloc. N-avem alegere. Astea-s mutări forțate. Ca la șah. Ne mai rămâne doar Ilie. Oh, Costele, Costele (n.r. – Rădulescu)! Ți-am spus eu că 15 jucători suntem prea puțini!”.
Regele a semnat sub lista convocaților
Legenda spune că în alcătuirea naționalei care a plecat la Mondiale s-ar fi implicat însuși regele Carol al II-lea. Ipoteza pare puțin veridică, ținând cont că acesta a revenit în țară, după un exil de trei ani, pe 6 iunie 1930, iar naționala a plecat spre Uruguay doar câteva zile mai târziu. Regele, cu multe alte probleme pe cap după lovitura de stat în urma căreia îl înlăturase de pe tron pe fiul său Mihai (atunci în vârstă de opt ani), numai grija fotbalului – sport de care oricum nu era foarte pasionat – n-o avea. Un sâmbure de adevăr tot există însă în această poveste. Suveranul a semnat sub lista celor 20 de fotbaliști care urmau să plece, acest act fiindu-le de folos jucătorilor în cauză pentru a putea obține trei luni de concediu de la firmele unde lucrau. Dincolo de doza de adevăr a acestei întâmplări, însuși faptul că povestea a răzbit în opinia publică și a fost crezută arată că, în România acelor timpuri, nu era neobișnuit ca un politician sau alt om influent să se amestece în sport.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER